Pentru a putea funcţiona normal, organismul uman necesită un aport constant de energie, aport care se realizează prin intermediul principiilor alimentare. Fiind vorba de un organism homeoterm, adică lipsit de capacitatea de depozitare a căldurii şi de posibilitateade transformare a altei forme de energie exterioară, sursa unică şi indispensabilă a supravieţuirii omului rămâne energia obţinută prin desfacerea legăturilor chimice din structura alimentelor.

Starea de sănătate a fiecărui individ, evaluată adesea prin ceea ce se numeste un status nutriţional optim derivă din echilibrul obţinut între necesarul şi aportul nutriţional. Existenţa unui stări de nutriţie optime promovează creşterea şi dezvoltarea organismului, menţine starea de sănătate, permite desfăşurarea activi-tăţii zilnice şi participă la protecţia organismului faţă de diverse agresiuni sau boli.

În determinarea statusului nutriţional, un rol aparte îl deţine balanţa energetică a organismului ce stă la baza stabilităţii ponderale şi a echilibrului mediului intern. Pe un talger al balanţei sunt aporturile energetice (reprezentate aşa cum am arătat de alimente) iar pe celălalt consumurile energetice pentru menţinerea funcţiilor organismului, termoreglare si activitate fizică

În cazul organismului uman, aportul energetic este discontinuu şi variabil, în timp ce consumul energetic este permanent. Este necesară existenţa unor depozite energetice care să asigure organismului uman “combustibilul” în perioadele dintre prânzuri. Se poate vorbi astfel de două etape distincte, perioada alimentară şi cea de post, în cadrul cărora căile metabolice activate sunt diferite, ducând fie la stocare de energie sub formă de glicogen şi trigliceride, fie la consumul din depozitele glucidice şi lipidice, uneori chiar proteice.

                                                         Depozitele energetice ale unui bărbat adult de 70 kg

Evaluarea stării de nutriţie

Evaluarea statusului nutriţional se face pe date subiective (putere de muncă, autoaprecierea greutăţii etc.) ş i pe date obiective clinice (indici antropometrici, funcţionali etc.) sau de laborator (impedanţă bioelectrică, densitometrie, teste biochimice etc.).

Indici antropometrici

Măsurătorile antropometrice se numără printre cele mai vechi metode de apreciere a stării nutriţionale. S-a folosit greutatea corporală, înălţimea, diverse pliuri cutanate şi circumferinţe, precum şi alte dimensiuni lineare pentru a caracteriza masa grasă şi statusul nutriţional ale unei persoane şi a stabili relaţia între greutate şi cea mai mică mortalitate. În consecinţă, s-au elaborat tabele, care corespund mediei greutăţii populaţiei cu cea mai mare speranţă de viaţă şi care sunt folosite ca reper de normalitate (greutatea „ideală”).

– Înălţimea

Măsurarea înălţimii este necesară în estimarea greutăţii corporale ideale, în calcularea indicelui de masă corporală (IMC) sau a compoziţiei corporale şi necesarului energetic. Înălţimea ar trebui să fie măsurată cel mai corect cu ajutorul unui stadiometru.

– Greutatea

Măsurarea greutăţ ii corporale este cea mai simplă şi la îndemână metodă de evaluare a statusului nutriţional. O greutate anormal de redusă poate fi considerată ca un semn de denutri ţie. În caz contrar, o greutate excesivă poate reprezenta un semn caracteristic al obezităţii. Sc ăderea în greutate în cazul unei boli sau post prelungit, ca marker al malnutriţiei protein-calorice, se asociază cu risc crescut de morbi-mortalitate Câştigul temporar în greutate adesea dezvă luie existenţ a unei afecţiuni, al unei modificări psihosociale sau a stilului de viaţă, sau poate fi asociat cu iniţierea unei terapii sau abandonarea alteia.

Interpretarea valorii greutăţii corporale trebuie să ţină cont de înălţimea şi vârsta persoanei respective, mai ales la copil.

Prima informaţie care se culege este greutatea actuală prin cântărire. Cunoaşterea greutăţii permite a se calcula procentajul de variaţie a greutăţii în plus sau în minus faţă de greutatea lui anterioară sau faţă de un reper de normalitate (tabele). Greutatea normală se poate şi calcula prin formule cum ar fi:

● Lorentz		● Metropolitan Life Insurance
GI = Î – 100 –	Î – 150	GI = 50 + 0,75 (Î-150) +	v – 20
	sex		4

unde:

GI = greutatea ideală teoretică (kg)

Î = înălţime (cm)

sex = 2,5 pentru femei; 4 pentru bărbaţi

v = vârsta (ani)

Se sugerează că greutatea ideală ar însemna “sănătos”, apreciere care nu este întru totul valabil ă astăzi. Este necesară mă surarea periodic ă a greutăţii. O variaţie cu >10% faţă de „normalul” din tabele (în plus sau în minus) este de semnalat medicului. O scădere sau o creştere bruscă a greutăţii este de asemenea de luat in consideraţie.

– Indicele de masă corporală

Indice de masă corporală (IMC) se mai numeste indicele Quetelet

IMC = greutatea/înălţimea² (greutatea în kg şi înălţimea în m);

Valoarea normală este între 18-25 kg/m² (chiar 27 kg/m²) la adult, dar

aceste limite se modifică sensibil cu vârsta şi sexul.

Exprimarea prin IMC este indirectă dar accesibilă, validată prin diverse studii. După IMC persoanele se clasifică pe clase care a fost acceptată de OMS :

Statusul nutriţional în funcţie de indicele de masă corporală

După clasificarea actuală acceptată la nivel internaţional, obezitatea se defineşte printr-un IMC>30 kg/m². Pornind de la această valoare, se consideră că adipozitatea antrenează o creştere semnificativă a mortalităţii şi morbidităţii .

Indicele de masă corporală are avantajul că determină relaţii între greutate şi înăţime exprimate printr-un singur număr. Indicele de masă corporală este considerat exact pentru că este mai bine corelat cu masa grasă totală şi relativ independent de talie.

Se pot aduce şi critici clasificărilor bazate pe IMC deoarece acesta nu reflectă distribuţia masei grase şi corelaţia cu procentajul masei slabe, care poate oscila între 0,60-0,82.

Riscurile legate de obezitate nu depind numai de importanţa ţesutului adipos, dar şi de repartiţia sa, mai ales abdominală, periviscerală. O acumulare de grăsime în partea superioară a corpului, se apreciază prin creşterea raportului talie/şold şi este un factor de risc metabolic şi cardiovascular independent de valoarea IMC-ului. Circumferinţa taliei este măsurată în poziţie ridicată, la jumătatea distanţei între rebordul costal şi creasta iliacă; circumferinţ a şoldurilor se măsoară la nivelul feselor (în dreptul marelui trohanter). În cazul unui raport talie/şold >0,88 la femeie şi >1 la bărbat există o repartiţie androidă (sau abdominală) a grăsimii. Această tip de obezitate este strâns corelat cu complicaţii cardiovasculare şi alte maladii (diabetul zahart, hipertensiunea arterială, disli-pidemiile) În caz de raport mai mic se vorbeşte de tipul ginoid, pentru care riscul acestor maladii este net inferior.

După numeroase studii s-a constatat că pentru definirea obezităţii abdominale este suficientă mă surarea circumferinţei taliei. O circumferinţă a taliei de peste 80 cm la femeie şi peste 94 cm la bărbat poate defini obezitatea abdominală. Valoarea circumferinţei taliei corespunde la o creştere importantă a prezenţei factorilor de risc vasculari (creşterea colesterolului total, cresterea trigliceridelor,diminuarea HDL colesterolului, creşterea tensiunii arteriale) este 102cm pentru bărbat şi 88cm pentru femeie.

-Pliuri cutanante şi circumferinţe musculare

Măsurarea circumferinţelor trunchiului şi membrelor oferă informaţii despre masa slabă şi cea grasă de la nivel local. Măsurarea pliurilor cutanate aduce date despre nivelul ţesutului adipos subcutanat. Se utilizează în acest sens aparate speciale de măsurare.

În practică măsurarea pliurilor cutanate se efectuează după apucarea unei zone largi de piele între police şi index cu un centimetru sub locul de măsurare cu compasul. Se execută o tracţiune asupra acestui pliu fără a apuca ţesutul muscular adiacent. Cele patru pliuri cutanate utilizate frecvent sunt: pliul cutanat tricipital, bicipital, subscapular şi pliul cutanat suprailiac. Aceste valori permit estimarea statusului rezervelor adipoase şi a masei musculare.

Evaluarea funcţională

Există o legătură directă între masa proteică corporală şi forţa musculară. Măsura forţei musculare reflectă deci capitalul proteic total. Se porneşte de la premisa conform căreia malnutriţia proteo-calorică sau alte forme de malnutriţie se vor asocia cu reducerea rezistenţei, mobilităţii sau funcţiilor organismului.

Forţa musculară poate fi evaluată prin dinamometrie. Studiul contracţiei maximale musculare permite distincţia între denutriţie şi subponderalitatea constituţională la adulţii la care indicele de masă corporală este inferior valorii de 18,5 kg/m²; în aceste cazuri, forţa musculară este normală la persoanele slabe constituţional, dar este redusă la pacienţii denutriţi.

Sfaturi practice

• Evaluaţi-vă periodic greutatea şi raportaţi-o la cea anterioară şi la “normalul’ din tabele

• Calculaţi-vă IMC-ul şi măsuraţi-vă circumferinţa taliei (IMC-ul normal este între 18,5-25 kg/m² şi circumferinţa taliei <80 cm la femei şi <94cm la bărbat)

• Calculaţi-vă necesarul energetic după formule funcţie de greutate şi efort fizic

• Nu uitaţi că echilibrul energetic (şi ponderal) înseamnă să mâncăm atâta cât consumăm